Unele cupluri, deşi sunt bazate pe o iubire sinceră, reciprocă, se pot confrunta cu probleme legate de atracţia fizică. Unul sau ambii parteneri pot avea diverse inhibiţii sexuale, motivate de o gândire puritană sau de diverse principii religioase. Frustrarea sexuală, generată de o atitudine „feciorelnică" a celuilalt partener, sau de relaţii „ca între frate şi soră", apare mai devreme sau mai târziu într-o astfel de relaţie (afectându-i armonia şi durabilitatea). Partenerul cu cele mai pronunţate porniri erotice va căuta satisfacţia cu o altă persoană de sex opus („caută ceea ce nu are"), fără a rupe uneori relaţia sa „de bază", sau, dimpotrivă, punându-i capăt în mod irevocabil.

Pe lângă toate aceste situaţii posibile, apar şi alte aspecte de ordin relaţional. O relaţie stabilă, durabilă poate fi marcată de lupta pentru putere între parteneri. Unii stabilesc de la început „cine conduce" şi „cine ascultă", alţii poartă continuu un război pentru supremaţie. Uneori, copiii din acea familie devin arme sau scuturi pentru lupta cu celălalt partener.
Pentru anumite persoane, angajate în relaţii de cuplu relativ stabile, derapajele amoroase sunt foarte necesare pentru confirmarea propriei valori (cu cât există relaţii cu mai multe persoane de sex opus, cu atât se validează mai bine, mai puternic, propria atractivitate, capacitatea de seducţie, etc.).

Uneori, în anumite relaţii de cuplu, femeia îşi doreşte ca bărbatul să-i fie aproape doar până rămâne însărcinată, şi apoi naşte un copil. Astfel de femei sunt focalizate aproape exclusiv pe copil, bărbatul având doar un rol „tehnic". Ulterior, pentru un motiv oarecare, bărbatul este alungat. Femeia vrea să îşi crească acel copil ca mamă singură, care nu doreşte de la tatăl copilului decât o pensie alimentară cât mai consistentă. Acel copil va fi apoi educat să aibă o combinaţie de ignorare şi ură faţă de tatăl său biologic (tatăl fiind, bineînţeles, „ţapul ispăşitor" pentru toate nefericirile, limitările sau lipsurile acelei familii monoparentale).
Iată deci cu ce paletă largă de probleme/dificultăţi se poate confrunta un psihoterapeut atunci când încearcă să realizeze o terapie de cuplu. Dacă a ajuns la psiholog, cuplul respectiv are deja probleme serioase sau este în pragul destrămării şi caută soluţii salvatoare.

Fiecare partener dintr-un cuplu aflat în pragul destrămării este convins că doar el este inocent şi are dreptate, iar celălalt greşeşte, deci îi atribuie celuilalt toată vina şi defectele. Prin urmare, fiecare dintre cei doi poate încerca să îşi creeze o alianţă cu psihoterapeutul în lupta împotriva celuilalt (este veşnicul „război pentru putere" de care vorbeam mai sus).
Cuplurile mature îşi rezolvă conflictele prin forţe proprii, dar cele care nu reuşesc solicită ajutorul.

Psihoterapeutul trebuie să înţeleagă, când realizează o terapie de cuplu, care sunt cauzele problemelor din acea relaţie. Pot fi luptele pentru putere, pot fi frustrările sexuale, pot fi anumite complexe de inferioritate, poate fi agresivitatea sau dependenţa de substanţe toxice a unui partener (de alcool, cel mai frecvent), pot fi lipsurile materiale care solicită măsuri extraordinare (plecarea în străinătate, deplasarea în altă localitate, uneori realizarea de activităţi considerate penibile, ilegale, imorale, etc.), pot fi presiunile din partea părinţilor sau socrilor (aceştia având pretenţia ca lucrurile să se desfăşoare într-un anumit mod), ş.a.m.d.

La psiholog vine partenerul cel mai nemulţumit, de regulă femeia. Clientul spune psihologului „ce nu-i convine" la partenerul său şi ce probleme are din cauza acelor frustrări. Violenţa conjugală, de exemplu, generează situaţii foarte periculoase, care ameninţă viaţa celui agresat. Dependenţa de alcool sau alte substanţe toxice conduce la iresponsabilitate, tulburări psihice, incapacitate de a mai face faţă solicitărilor relaţionale, profesionale, materiale, sociale.
Prin urmare, psihoterapeutul trebuie să fie capabil să facă faţă unei mari varietăţi de probleme, generate de însăşi complexitatea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.